Codul de deontologie medicală

CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
al Colegiului Medicilor din România

CAPITOLUL I
Domeniul de aplicare şi principii generale

 

Art. 1. – Prezentul cod cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor profesionale ale medicului.

Art. 2. – Prevederile prezentului cod, atât cele ce reamintesc regulile morale pe care orice medic trebuie să le respecte, cât şi cele care privesc aspecte tehnice, precum şi comportarea faţă de confraţi, sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor din România. Medicii care au activităţi în învăţământ răspund în respectarea prevederilor prezentului cod de cei pe care îi au în îndrumare.

Art. 3. – Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminări în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace, precum şi în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după decesul acesteia.

Art. 4. – În exercitarea profesiei sale, medicul acordă prioritate intereselor pacientului, care

primează asupra oricăror alte interese.

Art. 5. – În exercitarea profesiei sale, medicul este obligat să respecte drepturile fundamentale ale omului şi principiile etice în domeniul biomedical. Colegiul Medicilor din România va actualiza periodic prevederile prezentului cod în concordanţă cu declaraţiile şi convenţiile la care România este parte, privind etica în domeniul biomedical.

Art. 6. – Este interzis medicului, în exercitarea profesiei sale, să impună pacientului opiniile sale

personale de orice natură ar fi acestea.

Art. 7. – Medicul nu trebuie să înceteze niciodată, în decursul vieţii sale profesionale, să îşi însuşească achiziţiile ştiinţei medicale, în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale.

Art. 8. – Medicul trebuie ca, în conformitate cu abilităţile şi cunoştinţele sale, să contribuie la informarea obiectivă a publicului şi autorităţilor medicale în ceea ce priveşte problemele medicale. Medicul care oferă informaţii medicale în mass-media trebuie să verifice modul în care afirmaţiile sale sunt făcute publice şi să ia atitudine în cazul denaturării acestora.

 

CAPITOLUL II Îndatoriri generale SECŢIUNEA A

Despre independenţa profesională a medicului şi responsabilitate

 

Art. 9. Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a prescripţiilor şi actelor medicale pe care le consideră necesare, în limitele competenţei sale, şi este răspunzător pentru acestea. În cazul limitării prin constrângeri administrative şi/sau economice a independenţei sale, medicul nu este răspunzător.

Art. 10. – Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.

Art. 11. – În activitatea medicală ce se desfăşoară în echipă (secţii de spital, proces de învăţământ medical tip rezidenţiat), răspunderea pentru actele medicale aparţine şefului echipei, în limitele atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectuează direct actul medical, în limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit de şeful echipei. În echipele interdisciplinare, şeful echipei se consideră a fi medicul din specialitatea în care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacă nu există reglementări speciale care să prevadă altfel.

Art. 12. Încredinţarea totală sau parţială a obligaţiilor proprii către alte persoane, în lipsa controlului personal, constituie abatere deontologică.

Art. 13. – Exprimarea consimţământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură

responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.

SECŢIUNEA B

Secretul profesional

 

Art. 14. Secretul profesional este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.

Art. 15. – Fac obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitării profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse circumstanţe în legătură cu boala. Secretul profesional persistă şi după terminarea tratamentului sau decesul pacientului.

Art. 16. Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte altfel.

Art. 17. Secretul profesional trebuie păstrat faţă de colegi, cadre sanitare şi instituţiile

medicale care nu sunt implicate în actul medical al pacientului în cauză.

Art. 18. – În comunicările ştiinţifice cazurile vor fi în aşa fel prezentate încât identitatea

bolnavului să nu poată fi recunoscută.

Art. 19. – În cazul în care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite accesul mass-media la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unităţilor medicale sunt obligaţi să ia toate măsurile în aşa fel încât accesul mass-media la pacient să se facă numai cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, al medicului curant şi al şefului unităţii medicale.

Art. 20. – Evidenţele medicale trebuie păstrate ca materiale secrete profesionale.

 

SECŢIUNEA C

Reguli generale de comportament în activitatea medicală

 

Art. 21. Medicul nu poate trata un pacient fără a-l examina medical în prealabil, personal. Numai în cazuri excepţionale, de urgenţă sau în cazuri de forţă majoră (îmbolnăviri pe nave maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sasu în timp util) se vor da indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.

Art. 22. – Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire şi practică

suficientă pentru aceasta. Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgenţă vitală, care nu poate fi rezolvată altfel.

Art. 23. – Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru

mânuirea cărora are pregătire ori suficientă practică.

Art. 24. – Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului medicul consideră că nu are suficiente cunoştinţe ori experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita un consult, prin orice mijloace, cu alţi specialişti sau va îndruma bolnavul către aceştia.

Art. 25. În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp

cât este nevoie de ajutorul lui profesional.

Art. 26. – Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie ca şi cel care are

şanse de vindecare.

Art. 27. Medicul va informa pacientul asupra bolii acestuia, tratamentului necesar şi a şanselor de însănătoşire. Medicul va evita să trezească prin comportamentul lui imaginea unei boli mai grave decât este ea în realitate.

Art. 28. – Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale

ale bolnavului, exprimându-şi părerea numai dacă este solicitat şi numai dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii bolnavului.

Art. 29. – Medicul nu trebuie să se implice în problemele legate de interesele materiale din familia bolnavului său.

SECŢIUNEA D

Obligativitatea acordării asistenţei medicale

 

Art. 30. Medicul care se găseşte în prezenţa unui bolnav sau rănit în pericol are obligaţia să îi acorde asistenţă la nivelul posibilităţilor momentului şi locului ori să se asigure că cel în cauză primeşte îngrijirile necesare.

Art. 31. În caz de calamităţi naturale sau accidentări în masă, medicul este obligat să

răspundă la chemare, chiar să îşi ofere de bunăvoie serviciile medicale imediat ce a luat cunoştinţă despre eveniment.

Art. 32. – Medicul poate refuza acordarea de îngrijiri de sănătate din motive personale sau

profesionale temeinice, îndrumând pacientul spre alte surse de îngrijire medicală, cu excepţia situaţiilor de urgenţă. Medicul este obligat să pună la dispoziţie confratelui care preia pacientul toate informaţiile medicale referitoare la caz.

 

SECŢIUNEA E

Întreţinerea şi folosirea cunoştinţelor profesionale.

Educaţia medicală continuă

 

Art. 33. – Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.

Art. 34. – În folosirea unor metode terapeutice noi trebuie să primeze interesul pacientului, iar

acestea nu pot fi utilizate decât după evaluarea raportului risc-beneficiu.

 

SECŢIUNEA F

Integritatea şi imaginea medicului

 

Art. 35. – Medicul trebuie să fie model de comportament etico-profesional, contribuind la creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi a colaboratorilor.

Art. 36. – Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv, o funcţie administrativă sau de alte autorităţi pentru a-şi creşte clientela.

Art. 37. Medicul poate folosi numai titlul la care are dreptul, conform pregătirii sale

profesionale.

Art. 38. – Informările privind serviciile medicale sunt acceptate, cu condiţia să fie corecte, şi se

pot referi la:

  1. a) sediul profesional, orele de funcţionare, conducerea instituţiei medicale;
  2. b) specialitatea şi titlul medicului;
  3. c) metodele de diagnostic şi tratament folosi Aceste informaţii trebuie să se refere numai la metode de diagnostic şi tratament fundamentate ştiinţific şi acceptate în lumea medicală. Nu trebuie să conţină informaţii eronate sau care ar putea induce pacienţii în eroare;
  4. d) tarifele perce

Aceste informaţii nu trebuie să inducă pacienţilor impresia că neapelarea la serviciile medicului respectiv le poate pune în pericol starea de sănătate fizică sau psihică.

Art. 39. Medicul nu poate face reclamă unor medicamente sau bunuri medicale de consum. Menţionarea denumirii unor medicamente sau bunuri medicale în cuprinsul unor articole, cărţi, făcută în scop ştiinţific, nu se consideră reclamă.

Art. 40. – Medicul nu trebuie să facă propagandă în mediile nemedicale sau chiar medicale unor

procedee de diagnostic ori tratament insuficient probate, fără să sublinieze şi rezervele ce se impun.

Art. 41. Este contrară eticii înţelegerea dintre doi medici, între medic şi farmacist sau între medic şi un cadru auxiliar pentru obţinerea de avantaje materiale.

Art. 42. – Este interzisă medicului practician implicarea în distribuirea unor remedii, aparate sau

produse medicamentoase autorizate ori neautorizate.

Art. 43. – Este interzisă practicarea de către medic a unor activităţi care dezonorează profesia medicală. Orice medic trebuie să se abţină, chiar în afara vieţii profesionale, de la acte de natură să ducă la desconsiderarea acesteia.

Art. 44. Medicul nu poate fi obligat să îşi exercite profesia în condiţii ce ar putea

compromite calitatea îngrijirilor medicale şi a actelor sale profesionale, cu excepţia urgenţelor

medico-chirurgicale vitale.

Art. 45. – Medicul nu poate propune sau aplica pacientului ca benefice ori lipsite de riscuri

remedii sau procedee iluzorii ori insuficient probate. Orice practică neştiinţifică este interzisă.

Art. 46. Este interzisă acordarea de facilităţi, colaborarea sau sprijinirea oricărei persoane care practică ilegal medicina. Medicul are obligaţia de a sesiza existenţa unor astfel de situaţii colegiului teritorial al medicilor.

 

SECŢIUNEA G

Onorarii şi atragerea bolnavilor

 

Art. 47. – Este interzisă emiterea oricărui document medical care ar aduce pacientului un avantaj

material nejustificat sau ilicit.

Art. 48. Este interzisă medicului practicarea concurenţei neloiale, inclusiv prin practicarea unor tarife minimale, vădit disproporţionate faţă de costul real al serviciului medical, în scopul atragerii clientelei. Este admis serviciul gratuit în scopuri filantropice, cu informarea colegiului teritorial al medicilor cel mai târziu la 3 zile după acordarea asistenţei medicale.

 

CAPITOLUL III Îndatoriri faţă de bolnavi SECŢIUNEA A

Respectarea drepturilor persoanei

 

Art. 49. Medicul trebuie să respecte dreptul persoanei în privinţa opţiunii libere asupra

medicului său curant şi chiar să faciliteze această posibilitate.

Art. 50. – Un medic care este solicitat sau are obligaţia să examineze o persoană privată de

libertate ori să dea îngrijiri în mediu carceral nu poate nici direct, nici indirect, fie şi numai prin simpla prezenţă, să cauţioneze sau să favorizeze atingerea integrităţii fizice ori psihice a vreunui deţinut, inclusiv a demnităţii acestuia. Dacă medicul constată că persoana privată de libertate a suportat maltratări, are obligaţia să informeze autoritatea judiciară.

 

SECŢIUNEA B

Relaţia cu pacientul

 

Art. 51. – Exercitarea profesiei medicale nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea unei relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu pară un act formal.

Art. 52. Este interzis ca medicul curant să întreţină relaţii sexuale cu pacienţii săi sau să-i

supună pe aceştia unor acte degradante pentru fiinţa umană.

Art. 53. – Medicul trebuie să dea dovadă de diligenţă maximă în stabilirea diagnosticului,

tratamentului adecvat şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea sa.

Art. 54. – Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a supraveghea executarea tratamentului.

Art. 55. Din momentul în care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral să asigure bolnavului în cauză îngrijiri conştiincioase şi devotate, inclusiv prin trimiterea pacientului la o unitate medicală sau la un specialist cu competenţe superioare.

Art. 56. – Medicul curant are obligaţia de a face toate demersurile medicale pentru a facilita pacientului său obţinerea drepturilor sale ce decurg din starea de boală.

Art. 57. – În caz de război, cataclisme, epidemii şi atentate, medicul nu are dreptul să îşi abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente în conformitate cu legea.

 

SECŢIUNEA C

Consimţământul

 

Art. 58. – Pentru orice intervenţie medicală diagnostică sau terapeutică este necesar consimţământul informat al pacientului.

Art. 59. – Consimţământul pacientului va fi exprimat în condiţiile legii.

Art. 60. – Consimţământul va fi dat după informarea pacientului asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora.

Art. 61. – În situaţia pacienţilor minori, incompetenţi sau care nu îşi pot exprima voinţa, consimţământul va aparţine reprezentanţilor legali. Dacă medicul curant apreciază că decizia reprezentantului legal nu este în interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de specialitate pentru a evalua cazul şi a lua decizia.

Art. 62. – În situaţii de urgenţă, când este pusă în pericol viaţa pacientului, iar acesta nu îşi poate exprima voinţa şi rudele sau reprezentanţii legali nu pot fi contactaţi, consimţământul este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmând ca informarea acestuia să se facă ulterior.

Art. 63. – Prognosticul grav va fi împărtăşit pacientului cu prudenţă şi tact, ţinându-se cont de starea psihică a acestuia. Prognosticul va fi dezvăluit şi familiei doar dacă pacientul consimte la aceasta. În cazul în care se consideră că dezvăluirea prognosticului infaust va dăuna pacientului sau atunci când acesta nu doreşte să afle, prognosticul poate fi dezvăluit familiei.

 

SECŢIUNEA D

Probleme ale îngrijirii minorilor

 

Art. 64. – Medicul trebuie să fie apărătorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci când apreciază că starea de sănătate a copilului nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj.

Art. 65. – Dacă medicul apreciază că un minor este victima unei agresiuni sau privaţiuni, are obligaţia de a-l proteja uzând de prudenţă şi anunţând autoritatea competentă.

 

SECŢIUNEA E

Eliberarea de documente

 

Art. 66. Este interzisă eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenţă sau a

unor rapoarte tendenţioase. Orice act medical va oglindi realitatea obiectivă.

Art. 67. – Medicul poate emite certificate, atestate şi documente permise de lege, pe baza

propriilor sale constatări şi a examenelor necesare în acest scop. Este interzis ca informaţiile medicale să fie prezentate deformat sau ascunse. Documentele medicale vor respecta forma prevăzută de lege. Documentele medicale nu trebuie să conţină mai multe date decât este necesar scopului pentru care acestea sunt întocmite şi eliberate.

Art. 68. – Persoana la care se referă documentul medical emis are dreptul de a fi informată cu privire la conţinutul acestuia.

CAPITOLUL IV

Îndatoriri faţă de public

 

Art. 69. – Medicul chemat într-o familie ori colectivitate trebuie să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. El va semnala bolnavului şi anturajului responsabilitatea ce revine acestora faţă de ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.

Art. 70. Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţă organelor competente orice situaţie de care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

 

CAPITOLUL V

Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii, consultul medical,

reguli de comportare cu alţi profesionişti din sfera sanitară, obligaţii faţă de Colegiul Medicilor din România

SECŢIUNEA A

Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii. Confraternitatea

 

Art. 71. – Medicul va trebui să îşi trateze confraţii aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ei. În baza spiritului de corp, medicii îşi datorează asistenţa morală.

Art. 72. – Schimbul de informaţii între medici privind pacienţii trebuie să se facă obiectiv şi în timp util, în aşa fel încât asistenţa medicală a pacienţilor să fie optimă.

Art. 73. – Dacă un medic are neînţelegeri cu un confrate, trebuie să prevaleze concilierea potrivit

Statutului Colegiului Medicilor din România.

Art. 74. Este interzisă răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia

profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.

Art. 75. – Constituie încălcare a regulilor etice blamarea şi defăimarea colegilor (critica pregătirii

sau activităţii lor medicale) în faţa bolnavilor, aparţinătorilor, a personalului sanitar etc., precum şi orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant şi autoritatea acestuia.

Art. 76. – Atunci când un medic ia cunoştinţă despre greşeli etice sau profesionale care aduc atingere imaginii profesiei, comise de către un coleg, trebuie să ia atitudine cu tact, încercând să discute problema cu confratele în cauză. Dacă aceasta nu dă rezultate, medicul are obligaţia să discute cazul în cadrul Colegiului Medicilor din România, înainte de a se adresa autorităţilor competente.

 

SECŢIUNEA B

Consultul medical

 

Art. 77. – Ori de câte ori medicul consideră necesar să ceară părerea unui coleg pentru elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic sau a indicaţiei unei intervenţii, acesta va propune, de acord cu bolnavul sau aparţinătorii lui şi ţinând cont de preferinţele acestuia, un consult cu alţi confraţi.

Art. 78. – Consultul este organizat de medicul curant şi este recomandabil ca medicii chemaţi pentru consult să examineze bolnavul în prezenţa medicului curant. Apoi medicii se retrag pentru a discuta cazul. După ce au căzut de acord, medicul curant comunică bolnavului sau aparţinătorului rezultatul consultului. Dacă există divergenţe de păreri, se va proceda, după caz, la completarea examinărilor, internarea în spital, lărgirea consultului prin invitarea altor specialişti etc.

Art. 79. – În consultul medical se va păstra o atmosferă de stimă şi respect reciproc, nu se va manifesta superioritate faţă de medicul curant. Discuţia cazului şi observaţiile critice nu se vor face în faţa bolnavului sau a altor persoane străine, chiar dacă este vorba de medici subordonaţi.

Art. 80. Un medic care a fost chemat pentru un consult nu trebuie să revadă ulterior

pacientul din proprie iniţiativă şi fără aprobarea medicului curant.

Art. 81. – În cazul colaborării mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiaşi

pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea personal. Este interzis transferul de sarcini şi

responsabilităţi privind indicaţiile de investigaţii, prescrierea de medicamente sau concedii medicale către alţi medici care nu au participat la consultul medical.

Art. 82. – Dacă în urma unui consult avizul celor chemaţi diferă fundamental de cel al medicului curant, pacientul trebuie informat. Medicul curant este liber să se retragă dacă părerea medicilor chemaţi la consult prevalează în opinia pacientului sau a anturajului acestuia.

Art. 83. – Pacientul aflat în tratamentul unui coleg poate fi asistat de orice confrate pentru

probleme incidente urgente, cu informarea prealabilă sau ulterioară a medicului.

Art. 84. – Dacă propunerea pentru un consult medical vine din partea pacientului sau a anturajului acestuia, medicul are obligaţia organizării modalităţii de consult. În cazul în care medicul curant nu este de acord, se poate retrage fără explicaţii. În urma consultului se va redacta un document semnat de participanţi. Dacă documentul nu este redactat, se consideră că participanţii la consult susţin punctul de vedere al medicului curant.

 

SECŢIUNEA C

Raporturi cu alţi profesionişti sanitari

 

Art. 85. – Medicii vor avea raporturi bune, în interesul pacienţilor, cu ceilalţi profesionişti din

domeniul medical.

 

SECŢIUNEA D

Obligaţii faţă de Colegiul Medicilor din România

 

Art. 86. – Medicii membri ai Colegiului Medicilor din România trebuie să susţină organizaţia din

toate punctele de vedere.

Art. 87. – Medicul aflat în anchetă profesională este obligat să colaboreze cu persoanele desemnate de colegiu şi să furnizeze toate datele solicitate în vederea încheierii investigaţiei în cel mult 14 zile de la solicitare.

 

CAPITOLUL VI Situaţii speciale SECŢIUNEA A

Reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani

 

Art. 88. – Cercetarea medicală pe subiecţi umani se face cu respectarea prevederilor convenţiilor şi declaraţiilor internaţionale la care România este parte semnatară.

Art. 89. – Medicul implicat în cercetarea biomedicală are datoria de a promova şi proteja viaţa, sănătatea, intimitatea şi demnitatea subiecţilor umani care participă la cercetare.

Art. 90. – În desfăşurarea cercetării medicale pe subiecţi umani trebuie acordată o protecţie deosebită populaţiilor vulnerabile, cum ar fi:

  1. a) persoane dezavantajate din punct de vedere economic şi medical;
  2. b) persoane care nu îşi pot da consimţământul pentru participarea într-o cercetare medicală

(minori, persoane incompetente, persoane care datorită stării lor nu îşi pot exprima voinţa);

  1. c) persoane care sunt susceptibile a-şi da consimţământul sub presiune (de exemplu, persoane în detenţie, militari);
  2. d) persoane care nu beneficiază personal din cercetare;
  3. e) persoane pentru care cercetarea medicală este combinată cu îngrijirea medicală.

Art. 91. În cercetarea pe subiecţi umani, binele individului primează asupra binelui societăţii în general şi al ştiinţei.

Art. 92. – Cercetarea medicală în scopul progresului medical trebuie să se facă doar în ultimă

instanţă pe subiecţi umani. Aceasta trebuie să se efectueze în conformitate cu datele ştiinţifice existente, cu alte surse relevante de informare şi cu datele obţinute din experimentarea pe animale, atunci când aceasta este posibilă.

Art. 93. – Principalul scop al cercetării medicale pe subiecţi umani este de a îmbunătăţi metodele profilactice, diagnostice şi de tratament, înţelegerea etiologiei şi a patogenezei unei afecţiuni.

Art. 94. – Nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană, decât dacă sunt întrunite

cumulativ următoarele condiţii:

  1. a) nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate comparabilă;
  2. b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale ale cercetării;
  3. c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;
  4. d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra garanţiilor pentru protecţia sa;
  5. e) există consimţământul participanţilor.

Art. 95. – Protocolul cercetării trebuie să fie evaluat de o comisie de etică, formată din persoane independente faţă de cercetători sau sponsori. Comisia de etică ce efectuează evaluarea proiectului trebuie să fie informată cu privire la desfăşurarea cercetării şi are dreptul de a monitoriza cercetările în derulare.

Art. 96. – Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie să fie efectuată numai de către persoane calificate în acest sens. Această persoană are responsabilitatea privind subiecţii implicaţi în cercetare, chiar dacă aceştia şi-au exprimat consimţământul informat pentru participare.

Art. 97. – Experimentul clinic (cercetarea fără scop terapeutic) este admisibil din punct de vedere etic dacă nu comportă nici un risc serios previzibil. Cercetătorii care conduc experimentul clinic sunt obligaţi să îl întrerupă dacă apare pericolul vătămării sănătăţii subiectului sau când acesta cere sistarea experimentului. Cercetarea medicală pe subiecţi umani se poate derula doar dacă potenţialele beneficii sunt superioare riscurilor.

Art. 98. Impunerea cu forţa sau prin inducerea în eroare a experimentului pe om constituie o gravă încălcare a principiilor eticii medicale. Participarea subiecţilor umani în cercetare se poate face numai voluntar şi numai după ce aceştia au fost informaţi adecvat cu privire

la: scopurile, metodele cercetării, riscurile şi beneficiile anticipate. De asemenea, subiecţii trebuie informaţi că se pot retrage oricând din cercetare, fără ca acest lucru să îi prejudicieze în vreun fel. Consimţământul informat al participanţilor trebuie luat cu respectarea prevederilor legale.

Art. 99. Refuzul unui pacient de a participa într-o cercetare nu trebuie să influenţeze

calitatea relaţiei medic-pacient.

Art. 100. – În cazul minorilor, consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau de la

reprezentantul legal, fiind necesar şi acceptul minorului de a participa în cercetare. Este necesar un maximum de prudenţă în a utiliza minorii în experimentele medicale şi numai dacă riscurile sunt minime.

Art. 101. – În cazul persoanelor incompetente sau incapabile de a-şi exprima voinţa, consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau de la reprezentanţii legali.

Art. 102. – Includerea în cercetarea medicală a subiecţilor incompetenţi sau care nu îşi pot exprima voinţa se va face numai atunci când cercetarea nu poate fi efectuată folosindu-se persoane competente (condiţia fizică sau psihică ce împiedică obţinerea consimţământului informat este o caracteristică necesară a populaţiei incluse în studiu) şi numai dacă riscurile sunt minore.

Art. 103. Medicul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea intimităţii

subiecţilor participanţi în cercetare, pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor despre subiecţi, şi trebuie să minimalizeze pe cât posibil impactul cercetării asupra integrităţii fizice, mentale şi a personalităţii acestora.

Art. 104. – Cercetările făcute în scop terapeutic constituie aplicarea pentru prima dată la om a

unor procedee medicale sau chirurgicale şi se vor face exclusiv în scop curativ. În asemenea

cercetări trebuie să existe o proporţionalitate justă, în favoarea bolnavului, între riscurile

procedeului nou şi gravitatea cazului; pericolele posibile ale procedeului nou să nu întreacă în

gravitate evoluţia probabilă a bolii de bază sau a tratamentelor cunoscute şi aplicate până în prezent.

Art. 105. – Folosirea unui placebo în cercetări medicale combinate cu îngrijirea pacienţilor este admisă numai atunci când nu există metode profilactice, diagnostice sau terapeutice demonstrate pentru subiecţii participanţi ori atunci când pacienţii care primesc placebo nu sunt expuşi unor riscuri suplimentare.

Art. 106. – Participanţii într-o cercetare medicală trebuie să aibă acces la beneficiile rezultate din aceasta, după încheierea cercetării.

Art. 107. – Publicarea rezultatelor unei cercetări medicale pe subiecţi umani se va face cu respectarea acurateţei datelor şi numai în condiţiile în care sunt respectate normele etice naţionale şi internaţionale care guvernează cercetarea medicală pe subiecţi umani.

Art. 108. – Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni

experimentale.

Art. 109. – În toate cazurile de cercetări clinice, pentru verificarea pe om a eficacităţii unor metode de diagnostic sau de tratament se va respecta riguros condiţia consimţământului voluntar al subiectului.

Art. 110. – Experimentarea umană trebuie să respecte un număr de reguli:

  1. a) să fie precedată de o serioasă experimentare pe animal;
  2. b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, în stare de libertate şi perfect informat despre

riscuri;

  1. c) în cazul unor maladii incurabile, la subiecţi în stadiul terminal, remediul nu trebuie să provoace suferinţe suplimentare şi să existe şanse rezonabile de a fi util;
  2. d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conştiinţa morală.

Art. 111. – Se interzice orice activitate terapeutică sau experimentală pe om din simple raţiuni de orgoliu profesional ori ştiinţific, de al cărei rezultat nu poate beneficia majoritatea indivizilor sau care lezează principiile culturale ori morale ale comunităţii.

Art. 112. – Experimentele privind clonarea fiinţei umane sunt interzise.

 

SECŢIUNEA B

Exerciţiul medicinei de expertiză judiciară

 

Art. 113. – Subiectul va fi informat în prealabil despre sensul examinării, de către expertul care nu a avut niciodată nici o relaţie de un gen oarecare cu cel expertizat, ceea ce i-ar putea influenţa raţionamentele. În acest din urmă caz expertul are obligaţia de a se recuza, informând forurile competente cu privire la motivele recuzării.

Art. 114. – Expertizatul îl poate recuza pe expert, acesta trebuind să se supună dorinţei

expertizatului.

Art. 115. – Raportul final nu va conţine decât elemente de răspuns la chestiunile puse în decizia

de numire a expertului. În rest, expertul este supus secretului profesional.

 

SECŢIUNEA C

Exerciţiul medicinei private

 

Art. 116. Este interzis unui medic să îşi încredinţeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi administrat. Excepţie face situaţia în care medicul titular este plecat din localitate din motive bine întemeiate (concedii de odihnă, de boală, postnatale, stagii de pregătire în alte localităţi sau în străinătate), când se va utiliza licenţa de înlocuire acordată de Colegiul Medicilor din România.

Art. 117. – În cabinetele de grup, exerciţiul profesiei rămâne personal, pentru a se putea asigura,

pe de o parte, independenţa profesională, iar pe de altă parte, răspunderea profesională individuală completă. Libertatea de opţiune pentru un anumit medic trebuie asigurată şi respectată.

Art. 118. – Orice fel de asociere între medici trebuie să facă obiectul unui contract scris ce trebuie să respecte independenţa profesională a fiecăruia. Actul trebuie obligatoriu comunicat consiliului colegiului teritorial, pentru ca acesta să îşi dea avizul din toate punctele de vedere.

Art. 119. – Angajamentul profesional al medicului nu poate depăşi competenţa profesională, capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului ori baza materială afectată, inclusiv prin convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.

 

SECŢIUNEA D

Atentarea la viaţa şi integritatea fizică a bolnavului. Eutanasia

 

Art. 120. Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând

demnitatea muribundului.

Art. 121. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în

scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.

Art. 122. – Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.

Art. 123. – Nici o mutilare nu poate fi practicată fără o justificare medicală evidentă, serios documentată şi fără consimţământul informat al pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă cu risc vital.

Art. 124. – Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie să supună pacientul nici unui risc nejustificat, chiar dacă există cererea expresă a acestuia din urmă.

Art. 125. – Întreruperea de sarcină poate fi practicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Orice medic este liber să refuze fără explicaţii cererea de întrerupere voluntară a sarcinii.

 

CAPITOLUL VII

Dispoziţii diverse

 

Art. 126. – În domenii specifice ale unor specialităţi medicale, la propunerea comisiilor de specialitate, Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România poate adopta norme de detaliere ce vor fi publicate ca anexe şi care fac parte integrantă din prezentul cod.

Art. 127. În situaţia unei acţiuni disciplinare împotriva sa, medicul trebuie să fie sincer în toate declaraţiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie să împiedice instruirea disciplinară în curs. Declaraţiile inexacte făcute deliberat vor fi considerate drept abateri grave.

Art. 128. – Orice medic care încetează exerciţiul profesiei are obligaţia de aduce acest fapt la

cunoştinţa Colegiului Medicilor din România.

Art. 129. – Prezentul cod a fost aprobat de Adunarea generală naţională în şedinţa din data de 25

martie 2005 şi intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prețuri intervenții