Fractura de coloană cervicală

Cauze și simptome

Ce este fractura de coloană?

Coloana vertebrală cervicală este segmentul cel mai expus acţiunii traumatice a factorilor externi în cazul unui traumatism. Mecanismul de producere (rotaţie, flexie, extensie, forfecare), precum și intensitatea forţei aplicate determină leziuni de diferite grade atât ale coloanei vertebrale, cât și ale măduvei.

Cum se manifestă?

Fracturile de coloană cervicală sunt asociate în aproximativ 50% din cazuri cu leziuni medulare sau radiculare, care, în funcţie de gravitate, se pot asocia cu dureri cervicale, dureri iradiate în una dintre membrele superioare, deficite neurologice moderate (pareză brahială) sau severe (tetraplegie). Există și cazuri în care simptomatologia este absentă din cauza imobilizării cervicale, însă care se manifestă la mobilizare.

Diagnostic și tratament

Cum se pune diagnosticul?

Diagnosticul de fractură cervicală se pune pe baza unui examen CT (tomografie computerizată) de coloană cervicală care ne arată structura sau discontinuităţi osoase, aliniament vertebral, precum și eventuale colecţii hemoragice.

Pentru a putea examina imagistic afecţiunea medulară se va efectua un examen RMN de coloană cervicală.

Am fost diagnosticat cu fractură de coloană cervicală. Ce fac?

Trebuie menţionat că nu orice fractură de coloană cervicală trebuie operată! Există anumite părţi ale vertebrelor care, dacă sunt fracturate, se pot vindeca de la sine prin simpla imobilizare în guler cervical pentru a limita mișcările gâtului (de exemplu: fractură de proces spinos, fractură de proces transvers, fractură unei hemilame etc.).

Însă, dacă în urma investigaţiilor imagistice corelate cu simptomatologia se constată instabilitate vertebrală, compresiune medulară sau radiculară, se va indica intervenţia chirurgicală.

Intervenţia chirurgicală

Mi s-a propus o intervenţie chirurgicală. Ce se întâmplă acum?

Intervenţia chirurgicală are ca scop atât decomprimarea măduvei și a rădăcinilor nervoase afectate, cât și realinierea fiziologică a coloanei cervicale și stabilizarea focarului de fractură.

Ca prim pas în vederea intervenţiei chirurgicale trebuie să știm că există două tehnici operatorii în funcţie de complexitatea fracturii sau a leziunilor adiacente: abordul anterior (din faţă) sau abordul posterior (din spate). Unele fracturi, de exemplu tasările vertebrale, luxaţiile anterioare unilaterale sau bilaterale impun abordul anterior, însă stabilizarea poate impune asocierea cu abord posterior.

Cum se desfășoară operaţia?

Operaţia se desfășoară sub anestezie generală indiferent de abordul optat, uneori fiind asociat cu neuromonitorizare.

Abordul cervical anterior

Pacientul este poziţionat pe spate, cu capul în hiperextensie sau în poziţia în care focarul de fractură este redusă la zero. Incizia este pe faţa anterioară a gâtului, orizontală (într-un pliu al pielii), de obicei pe partea dreaptă, sau oblică pe marginea anterioară a mușchiului sternocleidomastoidian.

Pentru a ajunge la nivelul cervical dorit, folosim un coridor natural între structurile anatomice ale gâtului, fără a deranja nimic. De menţionat este faptul că în timpul operaţiei se va folosi și aparatul de radiologie pentru reperajul corect al nivelului dorit. După ce se va efectua decompresiunea medulară și radiculară, se va efectua stabilizarea coloanei cervicale cu proteza de disc intervertebral sau proteza de corp vertebral, după caz. De asemenea, se va folosi obligatoriu un control radioscopic intraoperator pentru o poziţionare a implanturilor cât mai precisă.

Abordul cervical posterior

Pacientul va fi poziţionat cu faţa în jos, având capul fixat de obicei într-un suport (Mayliefld). Incizia va fi centrată pe focarul de fractură, iar după îndepărtarea spre lateral a musculaturii se vor introduce în vertebra de deasupra și dedesubtul celei fracturate anumite implanturi (șuruburi) care vor fi conectate pe fiecare parte cu bare de titan.

Care sunt riscurile și complicaţiile operaţiei?

Pentru abordul cervical anterior cele mai frecvente complicaţii sunt hematomul local, disfagia (dificultăţile la înghiţire) şi disfonia (răguşeala), fiecare cu un risc în literatură de 1-3,5%. Hematomul local se datorează unei sângerări şi pentru a-l preveni facem un control atent al hemostazei, utilizăm materiale speciale care să ajute în acest sens şi, în caz de incertitudine, lăsăm un dren pentru 24 ore.

Disfagia (greutatea la înghiţire) se datorează retracţiei esofagului şi dispare în 1-2 zile. Disfonia (vocea răguşită) se datorează unei leziuni a unuia dintre nervii care inervează laringele şi corzile vocale şi în 90% din cazuri dispare în maxim o lună de la operaţie. Lezarea esofagului este o complicaţie dificilă, însă este una dintre cele mai rare.

Pentru abordul posterior cea mai frecventă complicaţie poate fi hematomul local, însă cu risc scăzut de apariţie, pentru care se va plasa un tub de drenaj la nivelul operaţiei pentru 24 ore.

Tratamentul post-operator

Ce se întâmplă dupa operaţie?

După operaţie, pacientul este supravegheat în Secţia de Terapie Intensivă pentru câteva ore, după care este transferat în rezervă. Alimentaţia şi hidratarea pe gură se reiau la cca 2 ore postoperator, iar mobilizarea se face la cca 24 ore.

Îngrijirea plăgii presupune bandijonarea cu soluţie de Betadină 10% pentru 10-14 zile. Legat de baie, se recomandă duşul, fără alte restricţii, în primele 2 săptămâni.

Prognostic